Îl redescopăr în seara asta, exact asa cum il văzusem acum mulți ani: dezbrăcat de timp, de gânduri, de riduri. Cu ochii mari, pătrunzători și rubinii, cu gene lungi și lacrimi.
Îl iubesc când plânge mai mult decât îl iubesc când îmi râde. Mă fascinează într-un mod ciudat, pe care încă nu îl pot înțelege. Îmi stăpânesc lacrimile, doar ca să le privesc pe ale lui. E dincolo de chipul său o emoție ce mă inundă și mă readuce într-un prezent din care nu știam să mai fac parte.
L-aș iubi fără rațiune, doar din instinct, multe zeci de minute! Mi-aș lipi buzele de obrazul ud, rostindu-i numele.
Simt cum povestea începe din nou să ceară cerneală. O poveste scrisă apăsat pe tavan, spusă de o sută de ori înainte de culcare și totuși uitată de fiecare dată când încetăm să-l mai auzim pe cel de lângă noi.
De ce iubim bărbații când plâng, rupându-ne rațiunea în mii de bucăți?
Lacrimile rostogolite prin barba neglijentă imi ard palmele și buzele, amorțind orice nou cuvânt. Amintirea cuvintelor de dinainte devine ușoară, transparentă, respirabilă. Nu mai contează ieri. Nici ce s-a spus.
Carnea mea rece până de curând, începe să pulseze în bratele lui. Strânsoarea asta îmi dă viață. La fel de usor cum ieri, privirea lui, mi-a luat-o.
Ce taine ascund lacrimile lor, ca sa ne facă sa o luăm de la capăt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu